O Viata Normala. Partea 2.

Scoala se terminase in urma cu o ora si eu ratasem autobuzul. Asa ca mi-a luat o ora sa ajung acasa,mergand pe jos. Uram Romania din tot sufletul. Permisul meu de conducere din America nu mai avea valabilitate aici, asa ca micutul meu volkswagen broscuta statea inchis in garaj cu praful de-un deget pe el si eu n-aveam ce face. 17:30. Oh, shit! Trebuia sa ajung la librarie, ca altlef o sa mi se scada din salariu. Vai, nu, nu,nu! Incepusem sa alerg de pe Aleea Lalelelor, cea care ducea spre casa, spre Strada Ghimpilor, unde era situata libraria unde lucram. O masina trecu dardaind pe langa mine si, abia cand mi-am dat seama ce era, am inceput sa fug dupa ea strigand:
-Taxii, TAXIII!!!
Stopurile masinii se oprira si eu, ca bolovanul, m-am izbit in ea. "Prost, prost, prost!"
-Pe strada Ghimpilor, va rog.
Taxiul demara in forta...

Am ajuns cu cinci minute mai tarziu.
-Domnuleee Azuraaa!!
-Da,da. Vin acum.
Seful meu, Steve Azura, urca scarile care duceau spre subsol, dand ca intotdeauna cu capul de partea de sus.
-Domnule, imi pare rau ca...
-Inteleg. Azi a fost o zi oribila pentru amandoi, nu-i asa? imi zambi cald.
-Sam unde s-a dus?
-Cred ca s-a dus la pizzerie.
Am zambit. La pizzeria de alaturi lucrau Amery si Alice ca ospatarite.
-Dornic de aventura ca intotdeauna?
-Aventura lecturilor? Da. Stati doar sa imi iau...
Am realizat ca imi uitasem laptopul acasa. Niciodata nu mi se mai intamplase vreodata, dar acum... Acum avusesem o zi grea.
-Pot sa ma duc peste drum? Vreau sa imprumut netbook-ul surorii mele, Amery. Am intrebat gandindu-ma ca Amery nu avea nevoie de el. Speram.
-Nu este nevoie. Batranul isi aseza ochelarii pe nas. De fapt, nu arata batran, arata de 35-40 de ani.
-Poti cobori la subsol. Am un laptop mai vechi, de acum vreo 2 ani. Steve zambi.
-Multumesc mult!
Am fugit si din doua salturi ajunsesem la trapa subsolului. O deschisesem si am coborat rapid scarile. Am gasit laptopul intr-un colt al subsolului cu o melodie trista rasunand din el.
Cand am urcat scarile subsolului, un barbat mic, indesat si cu trasaturile fetei alungite statea in fata tejghelei la care servea Steve. Acest om era incadrat de doua siluete inelte, bine-facute. Toti trei purtau pelerine si costume negre, garnisite cu palarii de aceaasi culoare. Mi-am scos ochelarii de hipster (Ochelari wayfarer) si i-am bagat in buzunar. Am prins un fragment din discutia lor:
-...sa-i poti ascunde la nesfarsit. Ii voi gasi!
-Nu, Agustinus. Dar ii voi putea ascunde pana se vor apara...
Brusc, conversatia lor se intrerupse. Cu ochelarii wayfarer pe nas ma uitam la piticul care imi ajungea pana la piept.
In ochii lui vazusem o sclipire, apoi in aer se impregna un miros de plastic ars. Apoi, o miasma de carti noi se strecura in atmosfera. Apoi,vazusem cum pelerinele zboara luate de vant.
Doi gargui uriasi stateau langa Agustinus, din cate am inteles. Am facut ochii mari, ochelarii wayfarer negru cu alb erau sa cada. Apoi, vazusem cum semnul cool de pe podea stralucea, apoi garguii din piatra se transformara in nisip, cazand in doua gramezi pe podea.
-Nenoro-
-Ryan, rapid in subsol.
-Dar, eu...
-ACUM! tuna Steve.
Ma intorsesem pe calcaie spre subsol, si am coborat rapid.
Apoi, din cat am mai vazut, gramezile se asamblara singure in doi golemi, la fel de mari ca si graguii.
-Interesant. spuse Agustinus
Apoi garguii il asaltara pe Steve.
Ma gandeam ce s-ar intampla daca matura l-ar lovi pe Agustinus in cap. Apoi, am inlemnit. Piticul cazuse pe jos, lovit in ceafa de... matura. Golemii s-au transformat iar in gramezile de praf ce erau in orginial.
Steve se grabi spre trapa subsolului.
-Iesi prin spate. tipa el
Ma supusem mecanic iesind prin usa de rezerva.Steve era in urma mea.
-Mergi. ma indemna el
Apoi, langa containerul de gunoi era o oglinda uriasa.
-Intra.
-Dar e o oglinda!
Steve ma impinse si eu trecusem prin ea ajungand...

O Viata Normala. Partea 1.

25 Martie, ziua mea aniversara. Se presupunea ca am sa descopar ceva extraordinar la 17 ani. Eu si surorile mele gemene am descoperit ca ziua noastra avea sa devina din ce in ce mai naspa. Dupa ce ca autobuzul a plecat cu 10 minute mai devreme, si eu a trebuit sa fug dupa el cateva sute bune de metrie si sa ma improsc cu noroi, la scoala aveam sa descopar ca aveam un test la istoria irlandezilor din care eu nu imi invatasem nimic. Test surpriza care era 50% din nota noastra finala. Si, dupa ce am predat testul a trebuit sa suport remarcile stupide si rasiste ale cotoroantei de la catedra. "Linisteste-te, sigur vei lua 10. Doar ai parul roscat si ochii verzi. Esti irlandez 100%." sau "Aduceti lucrarile. Irlandezule, cineva ti-a furat oala cu aur." Si, dupa ora de trigonometrie am descoperit ca, in ciuda aspectului prietenos al dirigintei mele cele dragi (care ne e si profa de romana, din intamplare) , era de nesuportat. Remarci si aici. De ce nu m-am dus la olimpiada la romana? S-a saturat de minciunile mele. Bla,bla,bla. Voiam sa ma mut inapoi in Japonia, dar cand ne-am mutat in Romania, tata a spus ca Nu vom mai pleca de aici. Imi era dor sa stau sub ciresul inflorit, cu Amery si Alice in stanga si dreapta mea. Imi era dor de Aiko, imi era dor de Takashi, imi era dor de sushi. Singurul lucru care nu s-a schimbat a fost acela ca, Adam a facut un efort si a reusit sa se mute cu noi in aceasta tara "extraordinara". Sau fara extra, pentru ca, pentru vanzatoarele de aici nu conteaza daca spui extra ketchup sau extra maioneza. Tot o dunga subtire, aproape inexistenta, iti vor pune in chifla in care urmeaza sa fie pus snitelul de pui, ars pe ambele parti. Dar ma adaptasem. Ma obisnuisem si cu modul romanilor de a scuipa, injura si a face anumite lucruri, fara pic de rusine. Vreau inapoi in Japoooniaaa. Amery m-ar fi sustinut 100%, dar Alice nu cred. Ei ii placea mai mult America. Am stat in America doi ani, pana cand tata si-a infiintat produsul anti-rid si acolo, iar logodnica lui - Papusica ( careia eu ii spuneam papadia) - si-a reinnoit garderoba complet. Garderoba pe care a aruncat-o de cum am ajuns in Japonia spunand " Nu se potrivea cu stilul japonezilor." . Ma lasi? Voiai doar sa-l secatuiesti pe tata de bani. Dar nu asta e ideea. Oricat as fi incercat eu sa protestez cand parintii mei au divortat si cand ambii si-au luat logodnici blonzi, in ambele sensuri, nu a contat. Dar ,din fericire mereu le-am avut pe Amery si Alice, surorile mele cu care imparteam ziua de nastere. Si pe Adam, da. Adam a fost dintotdeauna cu noi. Mama lui fiind asistenta tatei, avea sa se mute de cate ori aveam si noi. Fie ca voia, fie ca nu. Desi, o data, a fost lasat sa aleaga daca sa ramana cu tatal lui in New Jersey, sau sa vina cu noi in Tokio. A preferat sa ne pastreze pe noi, cei cu care era obisnuit deja. Oricum, sa te tot muti si sa iti tot faci prieteni era greu. De aceea  eu ma bazam doar pe Alice, Amery si Adam. Aici, l-am cunoscut pe Derek. Noi eram "Tipii cei noi". Cei misteriosi. Cei cool. In fiecare scoala in care am mers era cineva ca Derek. Se dadea pe langa noi, ne lingusea pana cand il acceptam ca sa para si el popular. Noi, eram niste artisti. Eu cu chitara, Alice cu vocea, Adam cu desenul si Amery cu pianul. Ei bine, Derek nu era bun la nimic. Avea 5 pe linie si nici la sport sau religie nu era mai bun. Chiar daca ne placea si literatura, la gramatica eram putin cam... varza. Dar nu ne dadeam batuti. La toate colturile, barfitori si barfitoare.

Dar eram niste elevi de-a zecea dati naibii.

O viata Normala. Prolog.

Ma numesc Ryan si sunt doar un adolescent obisnuit. Relativ normal. 1,80 , par roscat, ochi verzi ; cu prieteni normali. Ca Adam, Derek si surorile mele : Amery si Alice; cu activitati nomale, ca cititul, cantatul la chitara electrica si scrisul de novele; merg la o scoala normala, cu elevi si materii normale, am parinti normali, divortati, dar normali.
      Sunt normal. Cel putin asa credeam.

Happy Birthday, darling!

Oh, dear Greenmuffin, happy birthday. Acea zi speciala din viata fiecarei persoane in care simti ca lumea se invarte in jurul tau. Aniversarea. Imediat vine si-amea. :>

Happy birthday again! >:D<

Oh, vai!

Saracutul meu blog e pustiu. :(
Nu mai am timp de tine, poor litle human. :(