O Viata Normala. Partea 1.

25 Martie, ziua mea aniversara. Se presupunea ca am sa descopar ceva extraordinar la 17 ani. Eu si surorile mele gemene am descoperit ca ziua noastra avea sa devina din ce in ce mai naspa. Dupa ce ca autobuzul a plecat cu 10 minute mai devreme, si eu a trebuit sa fug dupa el cateva sute bune de metrie si sa ma improsc cu noroi, la scoala aveam sa descopar ca aveam un test la istoria irlandezilor din care eu nu imi invatasem nimic. Test surpriza care era 50% din nota noastra finala. Si, dupa ce am predat testul a trebuit sa suport remarcile stupide si rasiste ale cotoroantei de la catedra. "Linisteste-te, sigur vei lua 10. Doar ai parul roscat si ochii verzi. Esti irlandez 100%." sau "Aduceti lucrarile. Irlandezule, cineva ti-a furat oala cu aur." Si, dupa ora de trigonometrie am descoperit ca, in ciuda aspectului prietenos al dirigintei mele cele dragi (care ne e si profa de romana, din intamplare) , era de nesuportat. Remarci si aici. De ce nu m-am dus la olimpiada la romana? S-a saturat de minciunile mele. Bla,bla,bla. Voiam sa ma mut inapoi in Japonia, dar cand ne-am mutat in Romania, tata a spus ca Nu vom mai pleca de aici. Imi era dor sa stau sub ciresul inflorit, cu Amery si Alice in stanga si dreapta mea. Imi era dor de Aiko, imi era dor de Takashi, imi era dor de sushi. Singurul lucru care nu s-a schimbat a fost acela ca, Adam a facut un efort si a reusit sa se mute cu noi in aceasta tara "extraordinara". Sau fara extra, pentru ca, pentru vanzatoarele de aici nu conteaza daca spui extra ketchup sau extra maioneza. Tot o dunga subtire, aproape inexistenta, iti vor pune in chifla in care urmeaza sa fie pus snitelul de pui, ars pe ambele parti. Dar ma adaptasem. Ma obisnuisem si cu modul romanilor de a scuipa, injura si a face anumite lucruri, fara pic de rusine. Vreau inapoi in Japoooniaaa. Amery m-ar fi sustinut 100%, dar Alice nu cred. Ei ii placea mai mult America. Am stat in America doi ani, pana cand tata si-a infiintat produsul anti-rid si acolo, iar logodnica lui - Papusica ( careia eu ii spuneam papadia) - si-a reinnoit garderoba complet. Garderoba pe care a aruncat-o de cum am ajuns in Japonia spunand " Nu se potrivea cu stilul japonezilor." . Ma lasi? Voiai doar sa-l secatuiesti pe tata de bani. Dar nu asta e ideea. Oricat as fi incercat eu sa protestez cand parintii mei au divortat si cand ambii si-au luat logodnici blonzi, in ambele sensuri, nu a contat. Dar ,din fericire mereu le-am avut pe Amery si Alice, surorile mele cu care imparteam ziua de nastere. Si pe Adam, da. Adam a fost dintotdeauna cu noi. Mama lui fiind asistenta tatei, avea sa se mute de cate ori aveam si noi. Fie ca voia, fie ca nu. Desi, o data, a fost lasat sa aleaga daca sa ramana cu tatal lui in New Jersey, sau sa vina cu noi in Tokio. A preferat sa ne pastreze pe noi, cei cu care era obisnuit deja. Oricum, sa te tot muti si sa iti tot faci prieteni era greu. De aceea  eu ma bazam doar pe Alice, Amery si Adam. Aici, l-am cunoscut pe Derek. Noi eram "Tipii cei noi". Cei misteriosi. Cei cool. In fiecare scoala in care am mers era cineva ca Derek. Se dadea pe langa noi, ne lingusea pana cand il acceptam ca sa para si el popular. Noi, eram niste artisti. Eu cu chitara, Alice cu vocea, Adam cu desenul si Amery cu pianul. Ei bine, Derek nu era bun la nimic. Avea 5 pe linie si nici la sport sau religie nu era mai bun. Chiar daca ne placea si literatura, la gramatica eram putin cam... varza. Dar nu ne dadeam batuti. La toate colturile, barfitori si barfitoare.

Dar eram niste elevi de-a zecea dati naibii.